Ruralități #10
17 iulie vine cu o scrisoare scurtă, ca o ploaie de vară. E despre păduchi la 37 de ani, despre cum fentăm pârjolul verii, despre cum am schimbat IAR acoperișul și despre o conexiune mai tare ca 5Gul.
Mi-a plăcut afară de când mă știu. Ca să nu întoarcem casa cu susul în jos (că totuși eram cinci), mama ne trimitea “în brazi” ( o pădure mică de pini de lângă casă). Acolo ne aruncam din copaci în căpițe de fân, jucam fotbal până la epuizare ori deveneam personaje din Sailer Moon. După ce am crescut și brazii mi-au rămas mici, mi-am mutat locul de joacă prin munți, prin păduri, prin sălbăticie. Însă chiar și așa, expresia “conectat cu natura” mă zgâria rău pe timpan. Dădeam ochii peste cap și puneam imediat un semn de egal între conectații cu biosfera și ezoterismul exagerat.
Și zilele astea, când am simțit că altceva începe să-mi dicteze când, cum și ce am de făcut, am realizat că am prins o conexiune mai tare ca 5G-ul. Îs abia la o liniuță de semnal (nici nu știu dacă vreau chiar full story), dar măcar am făcut pace cu metafora. Și-mi dau seama acum, că a fi conectată cu natura înseamnă de fapt că ritmul ei îmi dictează în mare măsură ritmul meu. Că dacă vreau să beau o socată, nu culeg florile alea când vor mușchii mei, ci când o înflorește natura, nu am AC și primesc o după amiază toridă? o tai la râu la bălăceală, vreau cimbrișor pentru la iarnă, merg pe deal doar între 14 și 16 pm, că altfel nu mai pup planta înflorită (știe mama pont-uri de astea că ea a prins semnalul de mai devreme).
Anyhow, cablată fiind la conexiunea asta, mă întrebam ce aduce cu sine deconectarea, dar mai ales ce iese din intersecția lumii naturale cu noi, oamenii, care încercăm să o îmblânzim încă de când am descoperit focul. Am urmărit și eu cu tristețe cazul italianului care parcă a uitat că sălbăticia e sălbatică și că nu-ți faci selfie cu ea și nici nu o hrănești din palmă pentru că frica de necunoscut se transformă de multe ori în agresiune. Ceea ce s-a și întâmplat.
E dramatic. Iar cazurile astea ar trebui să se transforme instant în campanii de educare, în dialog, în amenzi usturătoare, în campanii de protecție, de relocare, de prevenție…însă din păcate ele se transformă în și mai multă agresivitate. Ursoaica a fost împușcată, iar Transfăgărășanul e plin în continuare de urși cerșetori și de oameni care se trag în poză cu ei de parcă ar fi împăiații din anii 80.
Și-n toată povestea asta, mi-am adus aminte de un exercițiu pe care l-am făcut acum ceva vreme la UNFINISHED Democracy. Un exercițiu pentru copii numit Speaking in the name of the wolf care-i învăța să se uite la democrație ca fiind ceva pentru întreaga planetă, nu doar pentru oameni. Iar asta o făceau pe bune irochezii, un popor indigen din America de Nord, unde deciziile politice se luau doar dacă erau în armonie cu natura și cu impactul asupra a 7 generații viitoare.
Mă și întrebam cum ar fi putut arăta o măsură în care cineva ar fi ridicat mână și ar fi întrebat: But what about the bear?
Peisaj cultural
La final de lună, se fac 7 ani de când Brădetu a devenit acasă. Locul în care ne-am decis că vrem să prindem rădăcini într-un moment în care ne simțeam amândoi dezrădăcinați.
Am început aventura asta schimbând acoperișul, care pe vremea aia era plin de găuri și fără speranță. Am ales șindrilă bituminoasă - o variantă ieftină și intermediară, pe măsura bugetelor noastre - care să ofere casei un răgaz până la varianta permanentă. Inițial visam la șiță, dar 7 ani mai târziu, un experiment eșuat cu învelitoarea tradițională de lemn, niște ploi nărăvașe care și-au făcut loc prin toate straturile și 2 săptămâni de lucru intens, am reușit să schimbăm IAR acoperișul și să încheiem o etapă importantă.
Am ales acum o tablă simplă, fălțuită, la sfatul unei prietene arhitecte, specializată și pasionată de restaurare, care ne-a convins că nu are sens să luăm ceva “care imită șița”, dat fiind că tabla fălțuită se pune pe case de când lumea și e considerată material tradițional. Anyhow…acum, fără șindrila aia bituminoasă, simt că în sfârșit ne încădram în specificul local.
Urmează izolația, închise toate găurile - pe unde altă dată intrau familii de pârși la hibernat - dușumele, amenajare și apoi… urcatul copiilor în pod. Ei sunt entuziasmați pentru că știu că acolo stau jucăriile în rotație și își imaginează că or să fie mereu la dispoziție (wishful thinking, kids, wishful thinking), dar eu cel mai tare aștept acest locșor de citit - cuca casei pe care o vom închide cu sticlă. Noh…simt că de fapt o să mă mut eu în pod.
Parenting rural
Nu-i îndeajuns că suntem la vârsta la care meltdown-urile sunt la ordinea zilei, dar mai traversăm și o lună Cuptor cu temperaturi record. Suntem constant topiți și ca să facem față folosim un truc vechi numit APĂ. Am fost la râu săptămânile astea de am învățat pe de rost pietrele de pe fundul apei. Și mi-am adus aminte ce binecuvântare e Vâlsanul, mai ales cu verile astea insuportabil de calde. Sǎ ai la 10 minute de casǎ niște chei cu apǎ e cam bogăție. Cei mici se joacă cu orele, diferența de temperatură este uriașă, iar apa de munte îți învie toate alea.
Însă adevărata bucurie e înainte de baraj, unde râul e cu adevărat viu. Cu un debit de vreo 20 de ori mai mare, apa curge cu spume și avânt. Râul e zgomotos, forța lui doboară copaci, rostogolește pietre, crează mici zone inundabile.
Stând în mijlocul lui, cu pielea rece, simțurile în alertă, picioarele încordate, îmi trece prin minte un gând:
viu înseamnă sălbatic
Înainte să treacă cei mici de etapa în care nu puteau să-și țină capul prea bine, verbalizam cu Vali dorința ca ai noștri copii să fie strong willed, energici, vii, sălbatici. Acum, când am primit FIX asta, mă și întreb dacă nu cumva ne-au lipsit țigle de pe casă când am invocat așa ceva.
Însă imaginea râului de după baraj și înainte de baraj, mi-a calmat un pic creierul saturat de gălăgie, alergătură, sărituri, plânsete, negocieri și m-a făcut să mă uit din nou la “sălbatic” ca la ceva plin de curiozitate, plin de viață. În orice caz, succes nouă să temperăm totuși vulcanele și să-i învățăm să-și canalizeze energia în moduri pozitive.
Și cum e vacanță la toată lumea, m-a invitat Adriana Moscu să scriu, alături de mai multe mame, ce pisici facem cu cei mici când ușa grădiniței are lacăt. A ieșit o listă de tips and tricks chiar mișto și o puteți citi pe Vocativ.
Climate Change la sat de munte
Zilele astea am tot avut call-uri cu oameni ba din București, ba din alte centre urbane mari și minutele de small talk au fost mereu folosite pentru a ne plânge de toropeală. Dădeam din cap empatică, însă, în realitate, schimbările climatice nu puteau să mă prindă într-un loc mai bun (momentan!). E cald, dar respirabil. E cald, dar funcționez. E cald, dar primim căte o furtună din Făgăraș. E cald, dar nu e așa de cald.
Așa că ediția asta doar zic că la sat de munte, climate change-ul e momentan cu multe grade mai blând decât la oraș. Și asta face o diferență majoră.
Vești de pe Valea Vâlsanului
#scurte
Uite veste faină. Ambulanța pentru Monumente readuce la viață Cabana Prejba care era într-o stare deplorabilă.
Cum arată o casă de lemn de la 1800 și ce mai faci cu ea în 2025 cât să mai fie relevantă?
În august sunt câteva ateliere superbe la Școala de la Bunești: de zidărie, de dulgherie, de stucco și de desen de arhitectură. Acum câteva zile încă mai erau ceva locuri.
Îmi place mult
a lui , iar azi împărțim ziua de 17 pentru că tocmai a publicat ediția #21. Despre motivul pentru care suntem atrași de natură, dar și câteva recomandări bune de lectură.Trenul de seară, Regio 9535, de pe ruta Pitești - Curtea de Argeș a fost scos de CFR. Oamenii s-au supărat și pe bună dreptate, nu doar că era ultimul tren care oprea în gara regală, dar a și abandonat în stații niște oameni care îl foloseau ca mijloc de transport Despre cât de superbă e gara regală de la Curtea de Argeș o să povestesc altă dată, că merită mai mult spațiu.
Perioada festivalurilor a început de ceva vreme și spre deosebire de acum câțiva ani, oferta evenimentelor în natură / la țară / la munte a crescut considerabil. Noi am reușit să ajungem cu trupa din dotare la Făgăraș Fest , la Sebeșul de Sus. Am reușit să distrăm copiii, să nu mai ieșim din râul Moașei câteva ore, să ne inserăm la ceva activități, și să ne promitem că venim și la anu’ mai ales că acum suntem un pic cam mici ca să ne bucurăm de tururile ghidate. Ne mai propunem să ajungem la Momente de Ogradă, la Merișani, și cam gata pe anul ăsta.
#biodiversitate
Ne-au invitat cei de la Conservation Carpathia într-un trip fain dedicat castorului și nu doar că am aflat o groază de lucruri, dar am și văzut o inginerie de baraj construit de ei. Am pornit de la Casa Castorului - centru de vizitare dedicat dințosului și spațiu de educație ecologică - unde Liviu Ungureanu, ranger și specialist în castori, ne-a povestit despre reintroducerea lor în natură, despre ce mituri circulă despre ei și de ce reclama aia cu “ooo domnule Castor, cum de ai dinții așa de albi” nu prea are treabă cu realitatea pentru că dinții lor îs mai portocalii ca portocaliul (de la cantitatea mare de fier din ei).
Apoi am mers spre Richita - Centrul de Activități și Explorare a naturii CARPATHIA - iar pe râul Dâmbovița (da, da, ăla care trece prin București) am întâlnit un baraj și o căsoaie (normal că ăsta e termenul științifici) a unei familii de castori. 17 zile de muncă, 5 castori pricepuți și un ecosistem pe care doar ei se pricep să-l creeze.
Bine... unii spun că fac și probleme. Că ar mânca găini – deși sunt, conform tuturor surselor, 100% vegetarieni – sau că ar fi inundat Salina Praid. Nu neg că uneori apar tensiuni între oameni și animale sălbatice, mai ales când infrastructura e precară sau comunicarea pe tema asta lipsește. Dar de aici la a spune că din cauza lor s-a întâmplat ce s-a întâmplat….e ca și cum ai spune că de vină e ursul că acceptă mâncare de la turiști.
Până acum, nu există date care să susțină ipoteza asta cu Praidul, însă da – există un plan de intervenție în cazul castorilor. Așa că vorbim de proastă gestionare, nu de altceva. Explică articolul ăsta din Mindcraft Stories mai bine.
#grădină și alte buruieni
Găinile noastre au devenit rebele și de câteva zile nu mai vor să intre seara în coteț. Se urcă pe spătarul unei bănci și dorm acolo unele într-altele. Inițial am dat vina pe căldură, dar au făcut asta inclusiv într-o seară cu 13 grade (că la munte avem și de astea). Anyhow, cert e că am aflat de ce fac așa într-un mod absolut oribil.
De regulă, când iau ouăle din coteț, îmi pun capacul de la cuibar în cap. Doar că acum câteva zile, după ce am luat 2 ouă, a început să mă mănânce rău pielea capului. M-am scărpinat, scuturat, agitat, ca să observ că pe mâna mea erau 34100912874315610124749 catralioane de păduchi mici-mici-mici-mici și la fel și în păr. Noroc că păduchii de găină nu agrează pielea omului, că altfel o încurcam tare. Am scăpat de ei după un duș, dar acum încercăm să găsim o variantă să scăpăm de cei din coteț. Am dat cu pământ de diatomee, cu cenușă, cu ulei, cu var, dar îs tot acolo. Zău că mă gândesc să ard cu torța sau ceva. Idei? Soluții?
#turism lent
Nimic nu se compară cu o drumeție care nu promite mare lucru, dar care îți livrează la “wow” de zici că e broșură de promovare a vreunui paradis rural.
Am fost cu Ovidiu, sătean de-aici din comună, ghid și bun prieten, împreună cu familia lui, pe un scurt traseu. Înarmați cu 3 copii și cu multă apă, am urcat pe ulițele din Galeșu (unul dintre cele trei sate ale comunei și cel mai mare de altfel), apoi prin câteva grădini, am sărit vreo 6 pârleazuri, am mâncat o kilă de frăguțe și am văzut Valea Vâlsanului dintr-un cu totul alt unghi. E genul meu de drumeție. Doar o potecă bătută de oameni care locuiesc aici, care o știu din memorie, nu de pe GPS.
Dacă aș pune etichete, i-aș zice slow hiking. Dar cred că, în realitate, e doar o formă de a spune „ce loc fain am ales să-mi fie casă” în cel mai simplu mod posibil. Mulțumesc, Ovidiu.
#facPR de la munte, dar ce fac mai exact
Am anunțat-o pe Michelle Obama în România și m-am amuzat la gândul că acest comunicat de presă a plecat către media națională dintr-un sat de lângă munții Făgăraș, dintr-o casă veche din 1939, lipită cu pământ, balegă de cal și păr de capră. Doamna vine la IMPACT Bucharest, în perioada 17-18 septembrie, și sper să vorbească frumos ca să se merite drumul meu până la capitală.
Zău că trebuia să încep cu asta, dar anul ăsta la UNFINISHED, care e tot în septembrie, între 26-28, vine un autor foarte mișto, a căror cărți noi le-am cam savurat, și pe care abia aștept să-l cunoaștem și în persoană. Este vorba de Tristan Gooley, navigator, explorator, dar mai ales traducător al naturii. Practic te învață la ce să te uiți în natură ca să poți naviga fără busolă, GPS, sau alte device-uri, dar mai ales să începi să-ți traduci un pic din limbajul codificat al naturii. De ce o sta copacul ăla aplecat spre Nord, oare ce poate să-mi zică un curs de apă, o rafală de vânt sau un pâlc de urzici în mijlocul pădurii.
Ceva care să-mi explice entuziasmul :D
Bestiar artistic
Talking about translating nature and decoding her language. Unul dintre SF-urile mele preferate este Arrival. Nu îmi e rușine să zic că m-am uitat de vreo 5 ori la el și m-aș mai uita dacă ar învăța vreodată copiii mei să doarmă noaptea fără să se trezească de 100 de ori.
Filmul lui Denis Villeneuve nu e un clișeu clasic cu extratereștrii care vin să ne domine, ci e mai degrabă o meditație profundă despre limbaj ca punte, nu ca barieră. O Amy Adams foarte bună, care învață să decodifice o limbă out of this world și un film care ne arată că abia dacă înțelegem ce se întâmplă în curtea noastră, darămite ce e pe alte planete.
Mi-am adus aminte că acum câțiva ani, într-un moment major de anxietate climatică, am făcut un playlist în Spotify cu piese pe subiect. Făcând research, nu doar că am rămas uimită de când hăul și pârăul sunt schimbările climatice pe buzele artiștilor, dar și câte piese pe care le fredonam crezând că-s despre vreo iubire pierdută sunt, de fapt, despre cum tufem Terra (și pe noi cu tot cu ea). Dacă vă trebuie, acilișaia găsiți playlistul, parțial catastrofic, parțial ritmat: Climate Change is Coming To Town. E cu de toate. Și cu Steven Wilson, și cu Radiohead, cu Ada Milea, Joni Mitchell, REM, Aurora, ba chiar și Beatles și Marvin Gaye.
Highlight rural
Nu există ceva mai magic decât aburii aceea care se ridică deasupra pădurii după ploaie. În termeni meteorologici i se zice evapotranspirație sau ceață de evaporare, dar în realitate i se zice OMG, ce superb e.
Deși am un milion de poze cu fenomenul, nu am găsit acum una, dar las o fotografie făcută de prietena mea, Ioana:
Ca de obicei, o PLĂCERE sa îți citesc veștile, dar trebuie să recunosc că e combinată și cu invidie (cred). 🤔