Ruralități #11
O scrisoare împrăștiată, dar măcar plină de poze. Despre relația noastră cu riscul, despre cum iar ne-a împins păcatul să deschidem șantier, despre (h)odăițe și alte cele de pe Valea Vâlsanului.
Permiteți-mi să încep prin a-mi da ochii peste cap. M-a triggăruit rău acest video (are 10 secunde) și, deși am vrut să văd toată producția, n-am avut stomac să scrollez printre reel-urile unei doamne care sigur n-a fost în viața ei la cules de porumb, să vadă cum frunzele alea abrazive te taie frumos.
Cum „sustenabilitatea” a fost căpușată de companii și „feminismul” tras în derizoriu de voci stranii, așa și „viața la țară” e vândută printr-o imagine romantică, utopică, de care profită unii pe spatele celor care chiar muncesc.
Problema nu e locul – la sat sau la oraș – ci romantizarea în sine. Viața poate fi minunată, dar e și grea as hell. Am văzut cosmetizare și la urban, cu cafele de specialitate și plimbări boeme pe Victoriei, în timp ce la doi pași ai cartiere unde poluarea, traficul și insalubritatea fac legea.
Poate o facem pentru că suntem shaky mental și avem nevoie de ancore vizuale perfecte ca să ne păcălim că suntem bine. Dar cosmetizarea aduce cosmetizare, până când nu-ți mai recunoști viața
Și cum aveam eu gândurile astea, mi-au sărit în ochi pozele pe care le-am ales la profil și la coverul de la Substack. I mean…c’mon, dacă asta nu e idealizare apăi nu știu ce e. :)) Tăt curat, senin și frumos.
Da! Îmi place viața mea la munte și, în realitate, caut cu intenție imaginilea astea pentru că ele îmi aduc satisfacție, dar vreau să fac dreptate realității și echilibrului, așa că aduc niște nuanțe și prin pozele alese (PS: am schimbat poza de profil :D),
dar știți ce e cu adevărat perfect? Peisajul cultural de sub munte și hodăițele <3
Peisaj cultural aka încă o plimbare printre hodăițe
Am mai povestit prin alte Ruralități despre peisajul cultural de la poalele munților și despre rolul odăițelor și al grădinilor de vară. Și, pentru că v-am amenințat deja că o să tot revin la ele, uite-mă din nou aici, cu scuza perfectă: niște fotografii superbe făcute de Cătălin într-o drumeție de zilele trecute.
Adăposturile astea sezoniere sunt martori ai unui stil de viață dispărut aproape complet, dar care merită documentat și păstrat. Nu din nostalgie, că nu-s genul care oftează după trecut, ci pentru că prezentul chiar devine mult mai bogat atunci când înțelegi ce a fost înaintea ta.
Ce mă fascinează cel mai mult la odăițe este felul în care fac trecerea între sat și sălbăticie. Îmi pot imagina cum, vara, o bună parte din populația rurală se muta în grădinile de după vatră, cu animale cu tot, și cum apropierea asta de sălbăticie îi făcea poate mai agili, mai înțelepți, mai calmi sau poate chiar mai agitați - că-ți cam fierbe sângele în vene când auzi și simți ursul seară de seară.
Într-o căsuță de 3-4 metri pătrați încăpea tot: muncă, odihnă, hrană și, mai ales, acel sentiment de a fi într-o lume intermediară – nici în sat, nici în pădure, ci fix în pragul dintre ele. Și poate de aici vine magnetismul lor. Sunt fragmente de viață, rămase suspendate, care vorbesc despre cât de subțire e granița dintre civilizat și sălbatic.
Deco rural
Am păstrat cât am putut din casa noastră din ’39, dar i-am adăugat și destule lucruri moderne, că, nah, ne plac și-s utile. La capitolul interior, am vrut să fie simplu: câteva rafturi pentru cărți, o canapea, un covor moale, un fotoliu și cam atât. Doar că a venit momentul să-mi iau birou și scaun. Cervicala plânge la fiecare sesiune de lucru, iar managera mea a decis că nevoile mele contează și mi-a dat undă verde la achiziție.
Help a sister in need: caut birou și scaun care să se potrivească în camera asta. Biroul musai de lemn, îngust cât să încapă un laptop și o cafea, buget până în 1000 de lei. Scaunul – să mă țină dreaptă. Recomandări?
Și dacă tot vorbim de birou, Oana mi-a ridicat mingea la fileu, iar eu am povestit despre cum arată munca făcută din pragul naturii, de pe drumuri sau din mijlocul familiei: https://portalhr.ro/workfromanywhere-cu-dona-georgia-tescovschi/
Psihoterapie pe uliță
Acum ceva vreme m-am trezit în mijlocul unui struggle pe care nici nu-l verbalizasem, deci nici nu știam bine că-l am. Brusc voiam să fac de toate: grădină, găini, livadă, compost, pâine, conserve, freelancing. Și mi-am dat seama că în mintea mea se strecurase ideea că ar trebui să fiu self-sustainable. Dar e un mare scam.
E imposibil să devii autosuficient, să produci mâncare, energie, educație și sănătate doar pentru tine și familia ta. Poți încerca, dar ajungi sclavul propriului sistem. Un know-how pe care generațiile l-au adunat în sute de ani, noi încercăm să-l recuperăm din câteva tutoriale de YouTube. Singuri.
Self-sustainability e posibil doar în comunitate. Ca să funcționeze, ai nevoie de oameni.
Așa că mi-am calmat sistemul nervos, am înțeles că nu toate dorințele erau ale mele și mi-am dat voie să stau la țară fără presiunea asta de a nu depinde de ceilalți. O să scriu mare, pe pereții casei, motivul pentru care am ales să ne mutăm aici, ca să nu mai uit și să nu mă mai las furată de idei care nu-mi aparțin.
s ă l b ă t i c i a - ăsta e motivul pentru care am venit aici, așa că acolo m-am dus. Adică în →
MUNȚII FĂGĂRAȘ - pe un traseu de o zi
Până să apară copiii, n-a trecut lună fără munte. Dinamica s-a schimbat complet odată cu ei, iar ascensiunile s-au transformat în drumeții cuminți și sigure.
Cum R. a mai crescut (nu de hiking, dar pe-aproape), ne-am zis, ca niște părinți “adevărați”, că e momentul pentru o urcare serioasă. Așa că ne-am pregătit ca la carte și am pornit spre Transfăgărășan dis-de-dimineață. Am lăsat mașina la Refugiul Tunel și, pe cruce albastră, am tot urcat–coborât–urcat–coborât până la Lacul Călțun, prin căldarea lui Grigore.
Cu ce am rămas din cele 10 ore pe traseu (pe care încă nu știu dacă să-l recomand cu copii):
ce părea simplu înainte, acum poate fi cumplit de greu, mai ales cu încă două perechi de bocanci de urmărit;
copiii sunt incredibil de flexibili, mult mai capabili decât credem, dacă adulții rămân calmi și au buzunarele pline de snack-uri;
contează enorm grupul cu care mergi; cu o trupă pozitivă, care îi încurajează pe cei mici, urcarea devine mult mai ușoară;
rucsacul minimalist e o iluzie: schimburi 1, 2, 3 și 4, x2 apă, x2 mâncare, x4 scutece și vreo x5 „în caz de ceva”.
Pe porțiunile dificile mă tot gândeam că suntem părinți inconștienți și că ce ne-a trebuit nouă grohotiș, lespezi, stânci și hău. Dar cum am pus piciorul înapoi lângă mașină, am început deja să ne uităm la următorul traseu. Vorba surorii mele mai mari:
felicitări copiilor și… mai multă minte părinților
Parenting rural
Și după drumeția asta, am început să fiu mai atentă la relația mea, dar mai ales la relația copiilor cu riscul.
Ei doi sunt foarte diferiți! Roua își dă drumul cu bicla, la vale, fără să știe exact ce face, iar Iacob testează zile întregi până înțelege cum funcționează un lucru, ca apoi să-l încerce. Și mă tot întreb: cât din relația noastră cu riscul e moștenire, cât e model preluat, unde se termină (sau începe) impactul părintelui?
Citeam că în Scandinavia există chiar un termen pentru asta – risky play. În grădinițele din Norvegia, Danemarca sau Suedia copiii se cațără în copaci, aprind focuri, folosesc unelte reale, se joacă lângă apă sau pe înălțimi. Ideea e simplă: asumarea riscului îi ajută să devină mai autonomi, mai încrezători și mai rezilienți. Locurile lor de joacă arată mai degrabă ca niște mini-păduri cu trunchiuri, frânghii și bârne instabile decât ca parcurile clasice de la noi.
Și nah! E greu. Îmi iese des pe gură:
Ai grijă! Nu așa. Vezi unde pui piciorul! E periculos.
Și e frustrant, pentru că zău că nu e așa periculos. În mai toate cazurile, când reevaluez situația, it’s nothing there. 30 de cm înălțime, 3 crengi pe jos, niște pietre instabile care nu se duc nicăieri dacă alunecă. Așa că poate ar trebui să-mi recalibrez eu relația cu riscul. Cu volanul am rezolvat, din septembrie încep să fac pace cu apa și cu înotul. În speranța că o să-mi iasă mai rar: Ai grijăă!
Vești de la țară
#scurte
DSU a început să monteze refugii prin Munții Bucegi. Foarte necesare, dar urâte cu spume. E tot ce-mi doresc să văd după ce am urcat pieptiș pe munte: un container albastru de-ți sar ochii din cap, ușă de termopan, branding să se vadă din elicopter. Ceva fin!
Zilele astea, vedem zilnic 2-3 elicoptere care zboară pe deasupra casei. Nu, nu fură apă din lacul Vidraru, e doar salvamontul care salvează oameni de pe munte. Aveți grijă.
Un articol bun despre urșii din România, documentat și scris de jurnalista Rukmini Callimachi, în New York Times.
Am mai scris despre primul campus profesional dual de la noi din țară, care e într-un sat din Argeș, și care le va permite copiilor să învețe și teorie, dar și o meserie practică, însă a făcut Panorama un articol bun, așa că-l las aici.
Ce a adus păstrarea și întreținerea patrimoniului construit în comuna mureșană - Vețca.
În satul Merișani, se întâmplă în perioada 12-14 Septembrie, cea de-a 11 ediție a Momente de Ogradă. Formatul e All Inclusiv - iei bilet și intri în familie: concerte, discuții, masă-n curte, apa vieții, de-astea.
Uneori, ca să menții un peisaj cultural intact, mai trebuie să și dărâmi și pentru mine exemplul din Sfântul Gheorghe e unul bun.
#climatechange la sat de munte
Schimbările climatice sunt a pain in the ass. Nu doar că avem fenomene meteorologice extreme la ordinea zilei din cauza lor, dar ne-au împins și la ceva ce îmi displace enorm: un nou ȘANTIER.
Nici bine nu-și revenise toată curtea: iarbă, pomi, flori, alea, alea, că iar ne-a împins păcatul să aducem buldozerul în curte. De data asta: prima etapă din ce va fi, în final, sistemul nostru de ape pluviale. Am găsit (chiar prin intermediul Ruralităților) oameni pricepuți și, momentan, am îngropat 3 bazine în pământ care vor stoca 4800 de litri de apă de ploaie - apă pe care o vom folosi la spălat vase, rufe, toaletă și udat grădina.
Să plouă zic.
Bestiar artistic
– o colecție de creaturi, sunete și peisaje din sălbăticie –
Last child in the woods - o carte-manifest care a introdus termenul de nature-deficit disorder și care arată, cu studii, exemple și povești, ce pierdem atunci când copiii cresc deconectați de la natură. Spoiler alert: pierdem mult mai mult decât genunchi juliți.
The Outrun - cu superba Saoirse Ronan în rol principal, filmul surprinde brutal și delicat în același timp lupta cu dependența de alcool. Nu e doar despre sevraj și prăpăstiile mentale prin care trece personajul, ci și despre cum natura sălbatică devine un partener de supraviețuire. Efectiv, ador secvența de mai jos:
Soundtrack rural
Mai plânge lumea că la țară e nasol, că n-ai shopping online, direct la ușă. Și fix când îmi era mie poftă de o salată de vinete, aud pe uliță în difuzoare: PEPENI! ARDEI! ROȘII! CASTRAVEȚI! VINETE! Van-ul cu legume – un adevărat supermarket pe roți. Zic doar.
Highlight la sat
Highlight-ul lunii august este că am trimis scrisoarea asta. Mi-a fost foarte greu să o scriu. Am călătorit mult, suntem de câteva săptămâni bune într-o regresie de somn horror, avem șantier, freelancingul e intens perioada asta, așa că am vrut să renunț de 5 ori la ediția asta. Dar mi-am promis că scriu lunar și e unfair pentru mine, cea de acum 11 luni, să nu mă țin de cuvânt, așa că e mare lucru că nu a câștigat sabotorul.
Ce bine că te-ai ținut de cuvânt. L-am devorat! <3 Iar găina din poza ta pare o găină bună. Are potențial de cloșcă? :))
Felicitari si de la mine ca te-ai tinut de cuvant. Astept cu drag newsletterul tau. Spor cu toate!