Ruralități #7

Ce se întâmplă când spui DA la tot? Spargi o brutărie, forțezi o moară, dai examenu' auto, îți faci asociație, iar apoi…uiți să scrii newsletter-ul 🤦🏼‍♀️.

Un fel de Bliss - default wallpaper of Microsoft's Windows XP operating system - varianta cu capre

Așa că azi vin cu un 17 întârziat, dar plin de întâmplări. Pe scurt: am spart fosta și părăsita brutărie a comunei, am forțat lacătul morii (soră în soartă cu brutăria), am studiat o hartă veche a satului, am mâncat buruieni din flora spontană, am cărat gunoi de grajd, ne-am făcut asociație, am depus un proiect la AFCN, am luat sala 🤓, ne-am întâlnit iar cu zimbri, ne-am aventurat într-un mini-traseu în Iezer, am fost în București, Moldova, în Bucovina și am făcut în curte niște lucrări demne de premiu peisagistic.

Dar să începem cu ilegalitățile: de când cu maiaua și cu copt cel puțin 3 pâini pe săptămână, a început să mă macine (haha!) ceva ce mi-a spus un prieten care stă și el în rural: “un sat e viu cât încă are brutărie”🥖🥖. Bine, el stă în Mărginimea Sibiului, acolo cam fiecare sat încă mai are o familie care coace pâine, iar oamenii au o altă relație cu aburii calzi ai pitei, însă afirmația lui a rămas cu mine și perioada asta m-am gândit mult la infrastructura veche (și pierdută în mare parte) a comunităților rurale. Brutărie, moară, școală, dispensar, joagăr etc - ce au însemnat ele și ce mai înseamnă acum pentru oamenii care locuiesc în rural.

Și pentru că fosta brutărie și vechea moară a comunei încă sunt în picioare, m-am gândit că nu ar strica să văd în ce stare sunt și pe interior. Așa că, poftiți la peisaj cultural.

---

Peisaj Cultural

Fosta brutărie a comunei e în satul Brăduleț, chiar lângă primărie. Cred că se făcea pâine pentru toată valea pentru că este imensă. În viața mea nu am văzut un cuptor atât de mare și un focar așa uriaș. Clădirea nu o mai duce mult pentru că acoperișul e compromis, așa că pozele astea vor fi, cel mai probabil, printre ultimele făcute la interior.
Ce am găsit? Cuve mari de aluat, cuptoare încremenite, sobe pe jumătate căzute, o cameră plină de cenușă, hote old school, un sac de făină, deznădejde, ruine, dar las pozele să vorbească de la sine:

Dacă tot am intrat în filmul ăsta, am zis să-mi încerc norocul și cu moara de la noi din sat, încă în picioare. Dar ghinion. Deși în paragină și ea, lacătele erau bine ferecate, așa că am reușit doar să trag cu ochiul, din curtea bisericii, pe geamurile mari și rupte. Moara nu este vreo construcție inestimabilă de la 1700, dar cred că are elemente ce țin de identitatea comunității de aici care merită păstrate și conservate, mai ales că e chiar lângă fosta școală, lângă barul din Ruralități 6, lângă fântâna satului și lipită de zidul de piatră al unuia dintre cele mai vechi monumente bisericeşti din ţară - biserica Brădetu’ construită la început de secol 15. Ce centru ar putea fi. În orice caz, vă las poze:

Am lăsat subiectul să mă frământe bine și am ajuns și la această hartă veche a satului, întocmită de învățătorul GH. Florescu, în octombrie 1932, unde, mare surpriză!, sunt ilustrate niște mori de apă pe cursul râului Vâlsan. 🙁Îmi pot doar imagine cum ar fi fost să avem una păstrată, doar ca să nu uităm cum își măcinau sătenii boabele de grâu.

Oricum, nu știu ce m-a apucat cu această aventură pornită pe urmele aluatului, că mai mult m-am înfuriat, întrebându-mă de ce nu vedem potențial în ceea ce moștenim. Sigur, răspunsuri pot fi 1000, dar sincer sunt insensibilă la toate și îmi vine să dau ochii peste cap la orice motiv invocat. Și simt nevoia să scriu asta iar, dar nu sunt deloc nostalgică. Nu-mi imaginez o lume în care oamenii să meargă cu sacul în spate la moară ca să-și ia mălai, dar îmi imaginez o lume în care ne uităm la trecut fără jenă, fără temerea că el ne definește în vreun mod rușinos. În care conservăm ceea ce am primit de la trecut, ca să ne putem înțelege mai bine pe noi, cei din prezent.

În fine, ca să nu termin într-o notă complet dezolantă, am rugat-o pe

Lara Schütz

(mulțumesc!), pe care o citesc mereu când coc pâinea, să-mi zică câteva cuvinte despre rolul brutăriei în viața unei comunități.

În comunitățile mici de altădată, brutăria nu era doar locul unde se cocea pâinea, ci și locul unde se dospea, zilnic, firea unei comunități întregi. Adevărat centru de comunicare, la brutărie se anunțau noutățile și se împărtășeau grijile. Era locul unde oamenii aflau cine s-a mai născut, cine se mai căsătorește, sau cine a plecat. Aici se transmiteau din generație în generație nu doar rețetele, ci și tradițiile. Aici se păstrau cu sfințenie formele prestabilite ale pâinilor ritualice, căci nimeni nu îndrăznea să facă mucenicii în altă formă decât opturi, de exemplu. Pâinea era, astfel, mai mult decât hrană. Pâinea era purtătoare de mesaje și era, mai presus de toate, un simbol al vieții împreună.
Lara Schütz, somelier de pâine

iar Ovidiu, sursa mea de povești ancorate în trecutul Brădetului, mi-a lăsat această imagine cinematografică:

---

Vești de pe Vâlsan (și nu numai)

Bine ați venit pe prispa comunală a acestui newsletter. Aici se dau noutățile de pe vale și nu numai și începem cu câteva scurte.

#scurte:

• din excursia noastră cu cei de la Cuib (mare noroc cu așa trib de aventurieri 🤸🤸) am aflat că s-a redeschis cabana Bătrâna din munții Iezer Păpușa. Am făcut popas la ei, chiar la intersecția traseelor punct albastru cu cruce albastră, la câteva sute de metri în amonte (de începutul urcușului pe CA). Ne-am prezentat acolo vreo 12 adulți cu ceva mai mulți titirezi sub 5-6 ani, iar cabanierii, un cuplu simpatic rău - Gelu și Cremola - alături de Luna și puiul ei - ne-au primit cu ciorbe și biscu buni. La interior, cabana este super primitoare (am intrat doar în bucătărie și sala de mese) și unde mai pui că au și bibliotecă și viniluri (semn că timpul petrecut aici e sigur de calitate). Sigur revenim să urcăm până la refugiu și să facem o seară acolo.

  

• s-a redeschis și Cetatea Poenari. Nu știu de ce nu a apărut încă în presă, dar am văzut la cineva care s-a încumetat să urce cele 1480 de trepte ca să verifice statusul reparațiilor. Și e deschisă. 35 de lei intrarea. Ne-am pus și noi în plan să mergem, mai ales că suntem foarte curioși de calitatea restaurării.
  

• rămânem la categoria restaurări, nu de alta, dar se lucrează și la cetatea Oratia. Cea mai veche fortăreață din Argeș și una dintre preferatele noastre. Mai ales că am avut și propriul demers de identificare a drumului medieval din apropiere. Cred că l-am și găsit, cu urme lăsate de care și căruțe care treceau prin secolul paișpe din Transilvania în Țara Românească și invers. Sper să integreze și acest drum (fără să toarne beton pe el) și mai sper să pună camere de luat vederi și să amendeze toți aruncătorii de gunoaie pentru că zona e inundată de șervețele umede, hârtie igienică…știți voi, tot tacâmul.

  

• mare veste, mare veste, ne-am făcut asociație. Mai precis: Asociația rurală pentru peisaje culturale 🥰. Avem multe în plan și era nevoie și de o entitate juridică pentru tot ceea ce ne-am propus. Momentan bem un kombucha de traista ciobanului în cinstea promisiunilor, dar curând sper să bem și pentru mici reușite și proiecte care să pună în valoare măcar câteva elementele de peisaj cultural despre care mai povestesc și pe aici.

• un internship fain frumos la Karcher, în oraș regal, aproape de munte, visul oricărui student. Pe HR, comunicare social media și employer branding. Plătit, că sper că nu mai există internship neplătit în 2025.
  

#biodiversitate

Ce bucurie să-l auzi pe fi’tu cel mic cum urlă din livadă:

maaamaaa, s-a întors prietenul meu. Se aude iar cucul.

Și pe lângă întoarcerea păsării cu diplomă de worst parent ever, livada noastră este efectiv maternitate. Într-un măr avem cuibul unor țicleni, care cu siguranță ar câștiga orice bienală de arhitectură la cât de perfect este construit, în pod avem o familie de codroși care nu au auzit veștile tragice de anul trecut când unui cuplu din aceași specie le-au fost mâncați puii de către ceva urătanie, în podul șurii pare că avem o familie de vrăbiuțe, în fundul curții o ciocănitoare cară din greu paie într-o scorbură, iar doi pițigoi și-au făcut cămin în tuia din fața casei (unde acum 5 ani am avut cea mai sweet familie de veverițe).

Și dacă tot vorbim de tineret, doar să ghiciți ce vizită neașteptată am avut zilele trecute:

Iată și răspunsul:

Nu mă mai satur să mă uit la ei

#climatechange la munte

Înghețul ăsta de aprilie a cam zăpăcit toată țara. 😔 M-am uitat cu tristețe și la cireșele lui Bogdan de la Panere, și la merele lui Zaha Farm, și la perele lui Livada de Argeș - toți au pierdut o mare parte din ceea ce ar fi putut fi fructele de anul ăsta, iar schimbările climatice o să ne tot dea episoade de astea dramatice. La noi nu a stricat mare lucru pentru că doar leușteanul și corcodușul s-au grăbit să se etaleze cu flori și frunze, în rest totul încă e la stadiu de mugur.

#grădini și alte buruieni

🌿🌿 A început distracția în grădină. În fiecare zi încercăm să avem măcar 30-40 de minute cu fundul în sus, făcând un nou strat, acoperind cu fân vreun răsad, punând coajă de lemn pe alei, aruncând niște semințe, oprind un copil să nu calce pe ridichi sau să nu mănânce chiar toate codițele de ceapă. E o muncă grea, dar foarte satisfăcătoare pentru mine. Nu vă imaginați că reușim să ne hrănim cu ce plantăm, DAR e un început, și cred că cei mici câștigă cu fiecare căpșună îngrijită și apoi halită.

Însă luna asta a stat sub semnul căratului. Am cărat pâmânt, gunoi de grajd, compost, pietre și cărămizi de ne-a venit rău. Dorința mea supremă e să-mi fac o grădină de aia vis-paradis, numa cu straturi înălțate, cu arcade, cu gărduț de piatră și nuiele, în fine scoasă direct din Pinterest, numa’ că aia cere multe finanțe și timp și muncă, așa că mă mulțumesc cu cea the old school atâta timp cât miroase tare a leuștean și mentă.

Ah. Pentru cei care își doresc un motiv să nu se apuce de zgâncilit pământul doar pentru 5 roșii și câteva căpșuni, iată unul îndeajuns de bun:

Iacob a zis că e chiar “drăguță” 🤢🤢

Nu există pe lumea asta o insectă mai SF și mai înfiorătoare ca coropișnița. Pe lângă faptul că face prăpăd în grădină, este și hiper agitată, iar corpul ăsta greu cu platoșă o face să zboare fără direcție și se izbește fix de ce nu trebuie (cum ar fi de tine când îți vezi de ale tale). Ne întrebăm uneori de unde atâta creativitate și imaginație la Alien sau mai știu eu ce science-fiction. E de aici, toată imaginația e de aici de pe Terra (mai ales de sub primul strat de terra).

---

Parenting rural

M-am uitat zilele trecute la momentul lui Lior Steinberg din UNFINISHED, unul dintre talk-urile mele preferate. Și am rămas cu aceste cuvinte în minte:

We shape our buildings, then they shape us, and then we change and we shape our buildings. And the buildings are shaping the people. So people are acting differently because the buildings are different.

Iar asta e valabil, prin extensie, la tot mediul care ne înconjoară. Și, deși avem un copil foooarte feisty care ne face să ne îndoim de 300 de ori pe zi de calitățile noastre de părinți și un bebeluș care pare și el destul de hotărât, cred că toate aceste “clădiri” care îi înconjoară: pădurea, munții, hodăițele, șurile, căpițele cu fân, bucătăriile de vară, să le formeze nu doar privirea sau pasul, ci și felul în care vor înțelege lumea. Sper să le hrănească răbdarea, curiozitatea, grija. Să-i învețe că nu trebuie să fii cel mai mare sau cel mai strălucitor ca să contezi, că și o hodăiță cât un pumn poate ține loc de regat, iar o căpiță de fân poate adăposti vise mai mari decât orice zgârie-nori. Și, mai ales, sper ca toate aceste clădiri mici și imperfecte să le amintească, oriunde i-ar purta viața, că rădăcinile nu sunt niciodată demodate.

Și mai cred că și urbanul are lecțiile lui de oferit, însă nu știu dacă aș fi fost eu în locul potrivit cât să-i țin cum se cuvine de mână în toată această aventură.

---

Ce mâncăm?

Una dintre amintirile mele preferate din copilărie gravitează în jurul foragingului. Bântuiam cu un văr de-al meu prin cimitirul satului la cules de măcriș. Culegeam cu sfințenie doar de pe lângă morminte (niciodată de pe ele! 😱). Aduceam prada acasă, furam o pâine și cutia de margarină, tăiam fâșii mărunte măcrișul și, felie cu felie, cu magica verdeață presăratǎ și cu sare grunjoasă pe deasupra, mâncăm cel mai bun almete, înainte să existe așa ceva. Fine dinning e puțin spus.

Cam așa și meniul zilelor ăstora. Urzici, măcriș, măcrișor, leurdă, ștevie, untișor, flori - toporași, urzică moartă ( că îmi e rușine să-i zic pe denumirea populară) ș.a.m.d ș.a.m.d. ș.a.m.d. Nu gătim cât mi-aș dori cu ce găsim în flora spontană, dar deschidem destul de des aceste cărți spre deliciul întregii familii.

Fabulă

Că tot se cheamă acest newsletter Ruralități – vești, fabule și ….., e momentul să vă spun o fabulă absolut reală, cu morală, dar mai ales cu satiră, din vremurile când încă ne căutam ruralul perfect și era să ne stabilim în… Cacica.

Bunicii lui Vali sunt de acolo, iar multe veri și vacanțe de cuplu ni le-am petrecut în Bucovina, încercând să „furăm” timp cu bunicul lui, un om pe care l-am iubit tare mult. În 2017, când un vecin a anunțat că-și vinde casa bătrânească și ceva teren în buricul satului, am zis că-i semn divin. Am vorbit, am bătut palma, am întrebat de trei ori ca să fim siguri: „1000 de lei casa, 1000 de lei terenul?” „Da, da”, a zis omul.

Doar că, fix înainte să plecăm la notar: — Deci, 2000 de lei total? — Cum adică 2000? 1000 de lei pe ar! Și am 20 de ari.

Restul e istorie îngropată adânc sub un strat gros de rușine. De-atunci, la orice „ocazie”, întrebăm de o sută de ori, în toate timpurile și cazurile, ca să nu ne mai trezim cu vreun hectar de vis la preț de iluzie.

I-am dus și pe cei mici în vacanță la Cacica :D

---

Bestiar artistic

- o colecție de creaturi, cărți, muzici și altele din sălbăticie -

• Nu orice screen time e timp pierdut la vârsta asta (sper!). Băiețelul nostru e îndeajuns de mare încât, odată la 2 săptămâni, să ne uităm împreună la un lung metraj animat. Iar zilele trecute a fost timpul pentru primul lui Miyazaki - My neighbour, Totoro. Deși l-am văzut pe la 20 și mulți de ani, mint mereu că e desenul care mi-a marcat copilăria. E o bijuterie din multe motive. Însă ce mi-a plăcut mult este că natura nu este peisaj, ci personaj. Nu e tapet, fundal pentru aventuri, ci organism viu, plin de magie și noroi, și apă, și broaște, și moluște, și pisici-autobuz.
  

  

  
  Mi s-a părut potrivit pentru aproape 4 ani pentru că ritmul filmului nu e deloc alert. E ca o plimbare prin pădure - mai găsești o ghindă, mai cazi, te mai joci, mai arunci o piatră în apă. Și pentru un copil care are parte din plin de natură, desenul ăsta e ca o prelungire a jocului de afară. În fine, și îmi mai place că cei doi copii nu sunt infantilizați, că fantezia nu exclude realitatea (și nici invers), și că mai totul e un elogiu al minimalismului funcțional: o casă veche, o fântână, un autobuz care vine rar în stație. Am deschis cutia animeurilor, păzea, deși mai am de așteptat mult și bine până să-i arăt preferatul meu - Nausicaä of the Valley of the Wind.
  

  

  După desen, întotdeauna ne jucăm și colorăm personajele

• Am fost de sărbători la Iași, unde locuiește mai mult de jumătate de familie. Toți stau în mediul rural (mai aproape sau mai departe de oraș), însă din prima zi am sesizat cât de puține păsări se aud în timpul zilei la ei. M-am obișnuit cu zarva păsărească de la noi, iar observația asta m-a făcut să mă gândesc la cartea lui Amos Oz - Suddenly in the depth of the forest. Fiind o fabulă, povestea are multe straturi și subînțelesuri, dar intriga prezintă o lume în care animalele au hotârât să dispară peste noapte. Toate! Și cred că, într-un astfel de scenariu, planeta noastră ar fi în primul rând mută, ceea ce ar fi teribil de înfricoșător.

așa că Soundtrackul lunii e oferit de mierle, pițigoi, țicleni, codobaturi, măcălendri, cojoaice și ….o talangă din îndepărtare.

---

Highlight rural

Vă spuneam că ne-am lansat cu mare avânt în niște operațiuni de peisagistică DIY care, sincer, meritau măcar un premiu pentru curățenie. Cu o curte mărișoară, avem încă destule colțuri care arată ca “înainte” în emisiunile de makeover, și unde timpul, energia sau bugetul refuză să ajungă. Dar! Am inventat strategia „un anotimp – un colț revendicat”, și, ce să vezi, funcționează. Așa că vă arăt ce am reușit să îmblânzim, cu resurse proprii și unghii greu de curățat.

Inception: i-am trimis lui Valentin planul pe Whatsapp înainte să mă apuc

Cam asta-i! Mulțumesc pentru lectură. Pe data viitoare.