Ruralități #8

este despre dictat(urǎ), imaginație, buruieni și melci. E și despre ce lucrez, despre cum învață păsările să zboare și despre cât de simplu îmi va fi să votez duminică.

Totuși, să începem cu ceva ușor:

Peisaj cultural

Acum 7 ani, când ne-am apucat să recondiționăm casa muntenească de 80 de ani, aveam în vizită la noi un prieten bun care poartă mai mereu camera la gât. A făcut atunci mai multe fotografii, iar o parte dintre ele sunt printate, înrămate și puse pe pereți ca să nu uităm cum era și cum e casa noastră azi. Tot el mi-a trimis zilele trecut poza asta:

Dap. Asta e casa noastră.

și am alunecat pe panta amintirilor care mă chinuiesc.

august 2018 - În prima zi, când am dat jos capacul casei, am simțit că nimic nu ne poate opri, trei zile mai târziu, ne întrebam ce o fi fost în capul nostru de ne-am înhămat la așa ceva, în timp ce țineam de colțurile celofanului spart prin care curgeau șuvoaiele furtunii de vară ce păreau că ne vor topi pereții și mințile.

Nu mai rețin când anume am tras linia la etapa renovare, dar au fost cam 3-4-5 ani de lucrări până când am pus pe picioare casa noastră din 1939 și, vorba băieților care în poză rup cu sete acoperișul vechi:

casa asta mai ține încă 80 de ani. Ascultă aici la mine!

Ne-a mai întrebat lumea: Dar de ce? De ce să nu-ți faci o construcție nouă fix cum vrei tu? De ce să iei o casă veche și aia vai de capul ei. 🏚️

În primul rând, pentru că ne-am dorit să păstrăm istoria și amintirea locului, să recondiționăm și să reactivăm un mic pătrățel din ceea ce reprezintă peisajul cultural al zonei, am vrut o casă veche ca să ne prindem și noi de rădăcinile celor care și-au făcut aici o viață înainte ca noi să fi existat. Însă, am ales să facem asta și din considerente absolut practice:

1. am economisit timp - nu am avut nevoie de prea multe acte ca să demarăm lucrările; mai ales că nu ne-am extins și nu am modificat forma sau structura casei, doar am reparat.

2. am salvat resurse, mai ales materiale de construcții - aș zice chiar destul de multe;

3. o casă veche, încă în picioare, într-o zonă de munte, înseamnă un loc bun de casă (nu merge terenul, nu bate ploaia aiurea, nu băltește apa periculos)

Așa că m-am entuziasmat când am văzut la Zavatos inițiativa House Europe!. Pe scurt, un grup de oameni s-au gândit că nu ne-ar strica un cadru legislativ care să încurajeze păstrarea caselor deja construite, iar renovarea și transformarea spațiului deja construit să devină soluție primară. Iar asta ar veni la pachet cu reduceri de taxe pentru lucrările de renovare, reguli corecte pentru evaluarea clădirilor existente și, ceva foarte interesant, noi valori pentru CO2 stocat în structurile existente. Pentru că în viitorul apropiat, o monedă importantă va fi cât CO2 emiți sau absorbi prin alegerile tale, fie că ești companie sau persoană fizică.

Sunt curioasă cum e la casele de paiantă

Ca această inițiativă să devină realitate are nevoie de semnăturile cetățenilor europeni. Așa că, dacă tot e o perioadă în care voturile noastre sunt poate cea mai importantă formă de implicare, zic să dai unul și aici: https://eci.ec.europa.eu/052/public/#/screen/home că încă mai avem de adunat.

---

Parenting Rural, dar nu prea

Sar direct la parenting rural pentru că mi-am apăsat singură pe butoane vorbind despre vot. Ce să fac, nu prea pot ignora subiectul, pentru că – deși e clișeu – totul e politică. Promit că mai jos revin la subiecte mai digerabile: coji de ouă, noroaie, Phil Collins.

Mi-am dat cu damage 100 citind Singur, de Tatiana Niculescu, și deși e despre perioada 1920–1945, am recunoscut din prima semnele: discursul și viclenia extremelor. Așa că aș avea multe de zis, dar n-o să intru prea adânc. Nu pentru că nu m-ar pasiona, ci pentru că, de fapt, totul e foarte simplu.

Și totuși, cum am acum și lentila de părinte, m-am trezit făcând o comparație.

Simion e părintele ăla care îți promite orice, doar să te așezi frumos în scaunul de mașină. Că-ți va da. Că-ți va cumpăra. Că-ți va aduce. Că o să ai voie. Eventual, o casă la 35.000 de euro 🙄. Dar tot el e și cel care țipă la tine când îți trece prin cap că ai și tu păreri. Te amenință, te strivește cu control și apoi, ca bonus, mai aruncă o rundă de promisiuni bombastice, ca să uiți ce-a fost.

Nicușor Dan, în schimb, e părintele ăla care îți spune că o să doară la vaccin. Că puzzle-ul e complicat, dar dacă muncești, îți iese. Mai greșește, uneori mult, dar recunoaște că nu-i perfect și nu vede vulnerabilitatea ca pe un defect.

Normal, comparația e forțată (nu-ți alegi părinții, dar îți cam alegi președintele), dar mă descurc și eu cu ce pot.

🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑🪑

Și cred că nu va fi ușor, indiferent de cine o să iasă. Suntem mult prea divizați, furioși, obosiți, ca să vină cineva și să ne ungă cu miere națională pe 18 mai.

Inclusiv eu. Sunt furioasă că nu am stabilitate ca freelancer, sunt furioasă că plătesc un camion de taxe și primesc în schimb sisteme falimentare: școală, spital, trenuri, you name it.

Sunt furioasă din multe motive, dar nu o să votez niciodată cu ură. Asta am învățat la terapie. Furia nu vine dintr-un loc sigur – vine din frică, din rușine, din neputință. Și pe bazele astea nu poți construi mare lucru. Doar altă furie.

Așa că o să mergem la vot. Toți patru. Cu cei doi copii în cizme, depinde cum e vremea. Ei sunt beneficiarii a ceea ce alegem. Și noi îl vom vota pe cel care nu urlă la noi, care nu zâmbește când e întrebat de fata care a fost violată în tabăra AUR, care nu folosește afecțiuni medicale ca insulte, care nu omagiază criminali de război, care se prezintă la dezbateri, care are competențe tehnice, integritate și anduranță, dar mai ales empatie - adică cu Nicușor Dan.

Și las răspunsul ăsta perfect a lui Tolontan la întrebarea retorică a lui Simion că ce se face el cu noi ăștia care părem “bezmetici și iraționali” și nu credem ca el:

Românii își aleg pe 18 mai un președinte, nu un șef. Președintele conduce statul, nu conduce gândirea semenilor săi. Indiferent cine va fi ales, președintele nici măcar nu va ocupa cea mai înaltă funcție în societate, ci doar în stat. În societățile democratice, cea mai înaltă funcție este cea de cetățean.

Așa că da,
Power to the people, people to the power,
Angela Similea, Mirabela Dauer,
Mergeți la vot, că avem cu cine. 

---

Gata cu subiectul ăsta. Acum chiar că scriu despre parenting sau, mă rog, pe acolo.

S-a lipit de mine ceva ce a zis Diana Stafie la Unfinished Democracy: The crisis of Democracy is a crisis of Imagination / The crisis of Imagination is fueling the Agency Crisis.

Cam așa e. Cu social media, cu AI-ul, cu toate tool-urile care ne promit că ne fac viața mai ușoară și, în schimb, ne atrofiază exact ce ne face umani: memoria, intuiția, gândirea critică, skill-urile, curiozitatea. Îți vine un gând, dai un prompt. Nici nu mai apuci să-l mesteci. Și tot așa, imaginația noastră devine un mușchi sedentar, lăsat baltă ca o saltea de yoga folosită.

Partea bună? Se poate reantrena. Și cea mai sigură sală de antrenament, pentru mine, sunt copiii.

La Roua, care își prinde în păr ceva imaginar, cules cu tact din același colț de perete, de parcă acolo se adună toată magia invizibilă a casei. Cum prinde lucruri din aer și le bagă în buzunar.

La Iacob, care exclamă “wow, ce roz! E genul ăla de roz pe care-l vezi doar în apusuri” după ce taie un grapefruit. Sau stă întins pe o movilă de pietriș, săpând cu seriozitate într-un oraș pe care doar el îl vede.

Azi sunt mașinării, mâine animale sălbatice. Azi îs pești care înoată prin noroi, mâine – salvatori de frunze galbene.

---

Vești de pe Vâlsan și nu numai

#scurte

• cei de la Heritage in Design au dat drumul la un program tare fain: Ucenici pentru Patrimoniu - o inițiativă care face fix ce-i zice numele. E un program de ucenicie pe tehnici vechi arhitecturale. Adică mergi pe teren, lucrezi cu meșteri, documentezi și înveți cum se face și cum se păstrează. E dedicat arhitecților, studenților la arhitectură, dar și oricui pasionat de patrimoniu.

#grădină și alte buruieni

Plouă. De 3 săptămâni plouă fie zilnic, fie la câteva zile. Totul crește. Inclusiv buruienile. Și odată cu ele, tot felul de bâzdâgănii, inclusiv…melci. Catralioane de melci a căror singur scop este să depășească recordul mondial de câtă salată, spanac și frunze pot mânca. Prin piață dacă întrebi cu ce să dai, o să primești niște pliculețe de granule albastre pe bază de metaldehidă. Dacă te uiți să vezi ce face acest pesticid corpului uman, jur că te lepezi și de salată și de orice și te pui pe mâncat limacși.

Căutând o variantă non-toxică, am ajuns să strâng cojile de ouă, să le coc la cuptor, să le mărunțesc și să le presor prin grădină doar ca să constat că într-adevăr domnilor nu prea le place să se târască dezbrăcați prin coji, așa că adios melci, bun-venit metodă bio de combatere a mucoșilor din grădina mea.

#climatechange la munte

Am pățit-o. Am mutat răsadurile pe 23 de grade, fiind convinsă că this is it, doar că 13 mai a venit cu temperaturi cu minus și pa,pa, castraveți!, pa,pa, dovlecei!, pa, pa, o parte dintre tomate!. Cel mai probabil, serele și sistemele de gestionare a apelor de ploaie vor deveni un must în orice gospodărie, iar în agricultura mare sper să devină o normalitate tehnologia la scară mică, fermele regenerabile cu sol viu, agroecologia și policultura, piețele locale, livrările săptămânale, și educația agricolă continuă. Că altfel, ciu-ciu hrană. Dar suntem adaptabili, sunt convinsă că vom găsi resurse și o să ne vină mintea la cap.

#biodiversitate

S-a încălzit, așa că toată lumea și-a scos copiii afară. Inclusiv țiclenii despre care scriam în Ruralități #7. I-am urmărit câteva zile și damn, direct curs de parenting ne-au dat (gratis). Și-au hrănit puii fără încetare: gâze, râme, viermi, cărăbuși. Ambii părinți. Ba mama, ba tata. Au certat și au alungat din apropierea cuibului mulți pițigoi, 2 mierle și un muscar curios. Pe pui i-au ținut în cuib și au băgat în ei iubire, curaj și stimă de sine….până când, într-o zi, au ieșit toți din casă. Nu am niciodată timp să fac poze ca lumea, dar vă rog să mă credeți ca a fost o imagine superbă. Mama țiclean, tata țiclean și 5 miniaturi, toți pe aceeași creangă, piuind a încurajare și a bucurie. Pe rând, care cu grijă, care în stil kamikaze, au plonjat din mărul-gutui și au învățat să zboare în fix 27 de minute.

Am crezut că asta îi face adulți și gata! pa cuib, pa copilărie, dar nu a fost așa. S-au îngrămădit toți în aceeași scorbură și încă sunt acolo, deși nu pot înțelege cum încap. Acum pare că ies singuri să se hrănească și să se joace. Dap! jur că se joacă. Ieri dimineață s-au adunat toți la ușa de la bucătărie și trăgeau de mărgelele de lemn de la intrare. Nu știu cum râd păsările, dar era o hărmălaie de-mi venea să mă opresc din tastat și să le intru în joacă.

#turism lent

S-a încheiat a doua săptămână de adaptare la grădiniță a lui Iacob. Suntem norocoși, dar și un pic privilegiați, că am găsit un Cuib care face adaptare blândă. Cu pași mărunți, cu părinții aproape, cu plâns uneori, dar fără teroare și lăsat acolo “că se obișnuiește el”, cu mult stat afară, cu mult stat în brațe, de astea. Și ca să sărbătorim fiecare victorie și mic progres, duminica facem Yes day, iar când se poate e zi de excursie. Una dintre ele a fost la Casa Zimbrului (i know! newsletterul ăsta ar trebui să se cheme Zimbri și hodăițe, că nu există ediție fără ele).

Casa Zimbrului e practic un centru educațional, dedicat acestei masivități de animal. Se află în Lerești, chiar la ieșire din Câmpulung și e construit și gestionat de Conservation Carpathia.

E deschis în fiecare zi, de la 10 la 17 cu o pauză de o oră de la 13. La parter e o expoziție permanentă și un traseu interactiv, alături de un exemplar în mărime naturală, iar la etaj e sală de cinema și de activități pentru copii. Faină gazda, faine instalațiile, însă pentru ai noștri, magnetul a fost “pădurea” de tuburi prin care s-au fugărit vreo juma de oră de am crezut că o să plece și împăiatul din centru.

Și iaca surpriză, că lângă centru am găsit o căsuță tare drăguță pe care scria Teracotă de Lerești, iar în curte erau expuse câteva cahle foarte sweet, pictate manual, așa că am luat numărul de telefon și sigur ne întoarcem să vedem ce meșteresc ei înăuntru.

Tot aici rămân, pentru că …surpriză 2. Mi-am adus aminte că prietena mea, Ioana, lucrează cu berea Pardon care, ce să vezi, e la 5 minute de Zimbri. Daniel, meșterul berar, ne-a așteptat și ne-a făcut un tur prin fabrică, ne-a dat să gustăm direct din cazan, am povestit un pic despre vise, aspirații, plăceri și am plecat cu câteva sticle ca să degustăm acasă mai pe așezate. Fără să știm că se vor lega toate, se pare că fac și o bere ecologică special pentru Conservation Carpathia, deci, ce să zic, cerc închis. Frumos. Pot să bag pe TripAdviser: The 3 best things to do in Lerești.

#facPR de la munte, dar ce fac mai exact

Tot zic că fac PR de la munte, dar nu prea zic ce fac mai exact. PR-ul nu mai e demult doar relații cu presa, așa că “fișa mea de post” este o struțo-cămilă de care îmi place mult tocmai pentru că e atât de diversă încât nu prea pot explica ce fac preț de o călătorie cu liftul de la etajul 4 la etajul 5 (nu am vrut să zic elevator-pitch :)) ).

Dar pot zice despre două dintre proiectele la care am pus umărul luna asta:

• am lucrat intens la ea și apoi am anunțat expoziția World Press Photo. WPP e o competiție internațională de fotojurnalism care premiază anual cele mai bune fotografii jurnalistice și de documentar realizate în anul precedent. Expoziția e în București acum, expusă în aer liber, gratuit, în Piața Universității, până pe 2 iunie.
  
  Fotografiile câștigătoare sunt aici: link și efectiv îs niște portaluri către tot felul de povești din întreaga lume, văzute prin obiectivul jurnaliștilor: protestele din Georgia, războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, efectul schimbărilor climatice în cele mai vulnerabile colțuri ale plantei, lupta pe care minoritățile o duc pentru o viață normală and so on. Și nu, nu o iau razna că scriu despre ele, că le văd, că mi se tatuează pe retină, pentru că simt că înțeleg mai bine lumea în care trăiesc, mă ajută să înțeleg că fiecare alegere (sau nepăsare) are ecouri, dar și repercursiuni, mă face să mă simt conectată și să-mi pun o tonă de întrebări.
  
  Las aici și cele mai superbe fotografii făcută expoziției de Andrei Nemeș:

  

  

• tot luna asta am organizat și comunicat Unfinished Democracy (copilul lui Unfinished Festival) - o inițiativă multidisciplinară care încearcă să actualizeze conceptul de democrație și să dea oamenilor instrumente concrete de implicare. Câteva sute de oameni (și copii) au învățat să verifice dacă o declarație sau știre e reală sau falsă, au dezbătut ce fel de economie ne dorim, au încercat să identifice de unde vine toată ura pe care o simțim, cum se pot implica dincolo de votul de pe 18, cum să recunoască un populist și, cel mai important, cum să se uite la viitor fără frică.
  
  Au făcut asta Funky Citizens, Politică la Minut, Future Station, Oana Barbonie, Școala pentru Democracție și o groază de alți oameni care chiar se pricep, eu doar am comunicat, am împins pianul pe scenă pentru The Fishermen (o descoperire muzicală tare mișto), am invitat oameni, am scris articole, am postat pe social media și am ascultat și, sper!, băgat la cap.
  
  Să mergeți la postare asta să vedeți ce poem a scris Oana Barbonie. Cules din jurul ei, din social media, titluri de știri, comentarii la masă și conversații în autobuz. Bun tare.
  

Da! Îmi zic și eu mai tot timpul că ar trebui să pun energie și în rural. Nu îmi doresc ca tot ceea ce am aici să fie doar un fundal, doar o resursă din care să iau fără să dau înapoi. Dar we are working on it și abia aștept să pun aici proiectele de pe Valea Vâlsanului la care lucrez.

#experimentlingvistic

Când nu știu de unde se trage un cuvânt, merg la Vali. E foarte resourceful pe acest topic, așa că l-am rugat să-mi scrie un pic despre termenul odaie că mie îmi sună turcesc și cam atât.

Hodăile noastre vin din turcă, aparent cea veche, a popoarelor turanice, pecenegi și cumani. Chiar dacă păstoritul este o îndeletnicire mai veche la vlahi, nu trebuie să ne surprindă originea cuvântului, mai ales dacă ne gândim la faptul că cioban vine tot din turcă, baci din maghiară, iar că termenul originar, sau mai vechi, este cel de păcurar, din latină, care astăzi nu mai supraviețuiește decât ca antroponim (păstrăm din latină păstorul și derivatele).

În fine, (h)odăile sunt cam inflamate semantic, că înseamnă și târlă de oi, și adăpost temporar pentru ciobani, ba chiar gospodărie si cazarmă sau închisoare. Termenul este, sau poate fi, in funcție de regiune, epocă și context sinonim cu termenii câșlă, târlă, saia. Cert este că păstoritul, chiar și local, dar mai ales cel pendulatoriu și transhumant, a impus construirea de astfel de locuri de refugiu pentru oameni și animale. O parte dintre ele s-au permanentizat în timp și și-au transferat denumirea în toponimie (Odaia, Odăile și derivate, sau compus, Odaia Vizirului etc.). Astfel de localități au proliferat pe traseele de șes ale transhumanței și suspectez că in zonele colinare și de deal se păstrează mai curând în numele de locuri.

I-am spus să se dea un pic ca să pozez șura 🙄.

---

Bestiar artistic

- o colecție de creaturi, cărți, muzici și altele din sălbăticie -

• azi e sâmbătă - deci zi de ecran pentru Iacob. L-am pus să aleagă între Kiki’s Delivery Sevice și…Brother Bear - unul dintre cele mai subapreciate filme Disney.
  
  Povestea? Un băiat transformat în urs care învață pe pielea lui ce înseamnă empatia, lanțul trofic și cum să vezi lumea prin ochii „dușmanului”.

  Are umor, are tristețe, are Phil Collins pe soundtrack 😏, și o doză serioasă de ecologie emoțională. Abia aștept să-l revăd.

  

  În secvența asta o să se recunoască precis!

• Și pentru că pare din ce în ce mai sălbatic peisajul politic, pun în raftul bestiarului și această femeie: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara - cartea e construită din relatări culese de Irina Nicolau și Theodor Nițu – o mărturie brută, directă, fără fard. Născută în 1912, Elisabeta Rizea a fost parte din rețeaua de sprijin a grupului de partizani condus de Toma Arnăuțoiu, cunoscut ca “Haiducii Muscelului”. A ținut piept Securității 11 ani. A fost închisă în două rânduri, a făcut 12 ani de pușcărie, a fost torturată, lăsată fără dinți în gură, dar nu și-a turnat niciodată oamenii. După Revoluție, a devenit simbolul rezistenței anticomuniste.

---

Highlight rural

În tot tǎvǎlugul ăsta politic greu de dus, am căutat ceva care să mă scoată un pic din concret, din sondaje, calcule, predicții, posibile viitoruri. Ceva care să aducă magie. Așa că am făcut acest candelabru pentru foișor și efectiv miroase a viață:

Aici închei. Să avem weekend cu sens, iar pe 19 mai să ne trezim cu cerul încă albastru și cu 12 stele galbene pe el 🇪🇺.
Dona